Un proiect de casă, un proiect de viaţă. Înţelegi? AIA e ideea

Ce are casa AIA şi nu au celelalte?

Casa AIA…hmm! Îţi mai aduci tu aminte ce sentiment trăiai şi ce senzaţii aveai când te aflai în burtica mamei? Pare uşor puerilă întrebarea, dar te asigur că nu e. Burtica mamei reprezintă spaţiul cel mai securizat de pe faţa pământului. Acolo trăiai tu, deplin, în largul tău, într-un loc care te reprezenta 100%. Locul acela îl simţeai, fără doar şi poate, ca pe Acasă al tău. Locul acela a fost pregătit şi conceput de alţii, oameni mai experimentaţi, pentru tine. Pentru că trebuia să începi şi tu de undeva, nu? Iar acela a fost doar începutul. Într-un spaţiu unde exista tot ceea ce aveai nevoie pentru a te simţi perfect. Ocrotit, iubit, hrănit, în lumea ta. Oare cum de a ştiut mama să pregătească atât de bine şi atât de natural un refugiu de viaţă? A ştiut, fiindcă i-a păsat. I-a păsat prea mult ca totul să fie pus la punct şi potrivit la maxim nevoilor tale fireşti. Şi uite aşa, aceea a fost căsuţa ta. Cea dintâi căsuţă a ta. Şi, după cum sigur ai aflat-o deja, prima dragoste nu se uită niciodată. Cam aşa e şi cu AIA. Casa AIA.

„Arhitectura nu este o afacere inspiraţională, este procedura raţională de a face cu sensibilitate şi speranţă lucruri frumoase; asta este tot.” (Harry Seidler)

Sunt un rac şi, prin natura zodiei, involuntar poate, îmi place să mă întorc cu mintea în trecut. Acolo unde începe totul. O stare deosebită, o iubire, o relaţie, un cămin, o acasa. Am decis să ne croim un drum împreună, mână în mână, în urmă cu 8 ani. Dacă e să fiu exactă, vom sărbători 8 ani chiar peste câteva zile. Nu că ne-ar fi dat banii afară din casă, dar am considerat, de la bun început, că cel mai înţelept ar fi să locuim noi de noi, şi nu împreună cu părinţii. Şi a fost minunat că am rezonat amândoi cu privire la această idee. Cum niciunul nu aveam vreun apartament cumpărat de părinţi, am început să ne uităm după apartamente date în chirie. Am găsit un apartament, semidecomandat, cu 2 camere, care se ridica la o chirie rezonabilă. Era micuţ şi îmi vine în minte şi acum cum am mustăcit şi unul, şi altul, gândindu-ne câte lomuri şi chestii vom îngrămădi noi acolo. După cum s-a şi întâmplat.

Acomodarea este, nu de puţine ori, dificilă. Ajungi într-un loc nou, cumva rece, locul în care vei locui, mânca, dormi. Îl simţi  străin de tot ce înseamnă obiceiurile şi trăirile tale. Să te obişnuieşti în el, ia timp. Să ajungi să-i accepţi toate ungherele şi imperfecţiunile, din nou, ia timp. Să ajungi să-l consideri ACASĂ, în mod sigur că nu se petrece peste noapte. Începi să-l cunoşti, exact cum începi să cunoşti o persoană pe care abia ai întânit-o. Iar amprenta pe care şi-o pune asupra ta poate fi…năucitoare.

Am rămas undeva cu gândul la acea primă căsuţă a noastră. Cu toate că, nu de puţine ori, bucătăria aceea cu dispunere pe lung, îngustă şi mult prea mică pentru noi, era adesea motiv de frustrare. Mai ales când amândoi ne implicam la gătit. Am văzut, însă, partea bună a lucrurilor: îmbrăţişările dese când, din pricina spaţiului limitat, ne împiedicam unul de celălalt. Am trecut astfel cu vederea şi peste gresia şi faianţa specifică epocii de mult apuse şi peste masa mititică care nu era departe de cea a piticilor din Albă ca Zăpada.

Din holul de la intrarea în apartament, intram în sufragerie. Sufrageria, draga de ea…câte momente, câte amintiri. Unul stătea la calculator, pe scaun, altul lucra la laptop de pe canapea. Era camera unde spaţiul se umplea îndată ce desfăceam masa care, ca regulă generală, stătea pliată lângă fereastră cu scaunele în interiorul ei. Nu arăta ea rău ca mobilă, atâta că era neagră, iar asta îmi displăcea întrucâtva. În încăperea asta ne-am făcut proiecte, ne-am zbătut cu deadline-uri şi am pierdut nopţile. Eu cu disertaţia la master pe vremea aceea, el cu lucrul pentru clienţi.

Şi-apoi urma un holuţ care, drept înainte ducea la baie, iar la stânga în dormitor. Dormitor unde era un pat matrimonial inclus în nişte corpuri de mobilier pe care ne ţineam toate prostiile. Multe nu aveau ce căuta acolo, dar şi aşa nu intra nimeni să  inspecteze.

Cât despre baie, era departe de a fi ce voiam noi. Atât ca şi temă, inexistentă de altfel, cât şi ca instalaţii. Avea acea conformaţie clasică a băilor de demult.

Cred că sentimentele noastre şi tot ce însemnam noi unul pentru celălalt au compensat într-un final neajunsurile acelui spaţiu. Că nu puteai să te desfăşori în bucătărie, că nu ne puteam chema ambele familii la masă în aceeaşi tură, că baia era un loc neprietenos şi banal, strict pentru nevoi fiziologice şi atât. Altele erau lucrurile valoroase.

Pe o perioadă determinată se poate trăi într-un asemenea loc, nu zice nimeni că nu. Ceea ce am făcut şi noi. Dar de la o vreme, când începi să te saturi…Şi începi să vrei ceva mai mult, să îţi doreşti casa ta, locul tău, spaţiul tău. Ţi-e drag şi de locul acela în care ai pus suflet, momente şi ai strâns amintiri timp de luni întregi. Şi pentru a nu trăda nimic din ce a fost şi s-a întâmplat, le-ai aduna pe toate, le-ai vârî într-o sacoşă şi ai merge cu ele în cel mai bun birou de arhitectura. Unde ai încerca să le descrii cât mai plastic arhitectului din faţa ta. Acelei persoane care îţi poate crea CASA care să nu te frustreze sau incomodeze în niciun fel.

Fiindcă CASA TA trebuie să fie AIA care ţi se potriveşte mănuşă. O CASĂ care devine invariabil ACASĂ.

În Arhitectura Fericirii, Alain de Botton exprima atât de frumos ideea de arhitectură „proastă”.

„Arhitectura proastă este, în cele din urma, atât eșecul psihologiei cat si al designului. Este un exemplu exprimat prin materiale cu aceleași tendințe care în alte domenii ne fac sa ne căsătorim cu oamenii nepotriviți, să ne alegem slujbe nepotrivite şi să ne programăm vacanţe dezastruoase: tendinţa de a nu înțelege cine suntem şi ce ne satisface.”

Nu putem trăi pe veşnicie alături de oameni nepotriviţi şi în case care nu ne satisfac nevoia de plăcut, de confort şi de siguranţă. În locuri şi lângă oameni cu care nu rezonăm. Ar fi un compromis mult prea mare, care nu merită.

Un proiect de casă = Un proiect de/pe viaţă. AIA e ideea

Un proiect de casa înseamnă mai mult decât un perimetru încadrat de nişte pereţi. Mai mult decât un spaţiu bun de locuit. Şi mai mult decât o casă oarecare. Înseamnă o ACASĂ în care revii mereu cu dor şi nerăbdare. Nerăbdare să te arunci în fotoliul acela al tău confortabil din care îţi place să îi înjuri pe politicieni la televizor. Sau din care faci cuvinte încrucişate, după care mergi să dormi în cel mai confortabil pat din lume: pe perna ta, în patul tău …şi pe muzica ta 😉 

Uite, vezi, din acest motiv am pornit la drum cu acea comparaţie: burtica mamei, o casă perfectă pentru suflet şi trup, dar pentru omuleţi. O casă frumoasă şi funcţională în acelaşi timp! Casa AIA, transfigurată la un alt nivel şi la o altă dimensiune.

Dacă aş un arhitect AIA, cu expertiză în a compune, de la A la Z, case de genul AIA, le-aş spune clienţilor mei că un proiect de casă este întotdeauna un proiect de viaţă.

Gândiţi-vă la casa în care doriţi să staţi, să respiraţi, să locuiţi, ca la acea casă în care vă va plăcea să rămâneţi pentru toată viaţa voastră. Deoarece în AIA se află concentrată o parte din sufletul vostru! Iar cu sufletul, nu te joci 🙂 

Articolul Un proiect de casă, un proiect de viaţă. Înţelegi, AIA e ideea este înscris în competiţia Super Blog 2018, proba 5 (Punctul în care arta intersectează ingineria)