În traducere liberă, Uciderea unui cerb sacru. Am vizionat acest film influenţată fiind atât de distribuţie (Nicole Kidman şi Colin Farrell), cât şi de trailer. Suna, cel puţin, promiţător. Promitea suspans şi ciudăţenie.
The Killing of a Sacred Deer – ceva altfel
Subiectul pare relativ simplu. Însă doar pare, atenţie.
Steven şi Anna, doi medici irlandezi, ea oftalmolog, el chirurg, compun împreună cu cei doi copii ai lor o familie reuşită. Au bani, au o casă frumoasă şi… momente intime cam bizare.
Încă de la începutul filmului, ne dăm seama că Steven leagă o prietenie cel puţin ciudată cu puştiul Martin (interpretat de Barry Keoghan). Martin, un tânăr irish, liber şi independent, adică fiul unui fost pacient de-al chirurgului (decedat la scurt timp după operaţia pe cord). Acum şi orfan de tată şi cu ceva probleme mentale, dacă stai să analizezi.
Totu-i bine, totu-i funny, până când mezinul familiei cade din senin şi se prăbuşeşte la pământ. Din acest moment poţi considera începutul filmului. La scurt timp, îl urmează şi soră-sa. Paralizie de la brâu în jod, lipsa poftei de mâncare şi ….alte simptome par să nu prevestească nimica bun. WTF?!
Atmosfera începe să devină din ce în ce mai grea şi mai greu de suportat.
Are Martin, băiatul irlandez cu figură freaky, vreo implicaţie în toate acestea? Steven începe să-şi piardă orice urmă de linişte simţind în urma lui prezenţa permamentă a băiatului. Băiatul nu conteneşte să îl sune, să îl pistoneze.
O întâlnire anume între medic şi puşti te va face să îţi dai seama că lucrurile urmează să continue nu prea fericit. Iar tu vei intra într-o şi mai mare ceaţă. Ce-i drept, nici nu vei avea de unde să-ţi explici prea multe.
Filmul este presărat cu scene de-un penibilo-comic pe care rar îţi e dat să le vezi într-un film catalogat horror-mister-thriller. Prestaţia actoricească zici că-i una robotică, aceştia par să memoreze simple replici învăţate, fiind lipsiţi de mimica profesionistă. Dar cred că totul a fost intenţionat construit aşa.
Un rol aparte pentru bărbosul Steven. Însă un rol provocator, după cum însuşi Colin a afirmat-o.
Producţia nu este decât o alegorie cutremurătoare, unde teme precum echitatea, răzbunarea, puterea de sacrificiu par să-şi găsească locul într-o simbioză perfectă. Şi, totuşi, mi s-a părut că lipseşte agentul coagulant. Ceva a lipsit din acţiune. Poate faptul că nu am ştiut cum să le leg între ele.
De reţinut faptul că regizorul Yorgos Lanthimos este un cineast grec. S-a inspirat parţial dintr-o legendă din mitologia greacă (vezi Agamemnon şi fiica sa Iphigenia, mitul cerbului, dacă vrei să-ţi explici oarecum filmul).
Nu vă aşteptaţi să găsiţi cerbi sacri pe aici că nu este nicidecum cazul. Recomand să urmăriţi filmul ca atare şi să treceţi dincolo de titlu, de semnificaţia lui concretă.
Cutremurător, de neînţeles, aiuritor, rece, crunt sunt calificative care, în opinia mea, definesc producţia cu suspans marca Lanthimos.
Un film de un tragic psihologic situat la ceva distanţă de genul Horror (nici chiar aşa), câteva replici care atrag râsul (poate pentru a echilibra acea starea apăsătoare că ceva urmează să se întâmple) şi o întrebare care te va ţine până undeva la final: „Ce naiba se petrece aici?”.
Or fi zeii?!? Poate 😀
The Killing of a Sacred Deer a fost nominalizat la Cannes unde a şi câştigat un premiu pentru cel mai bun scenariu (categoria Palme d’Or, 2017).
Vizionare plăcută!
Nu prea e genul meu de film. Cred ca le prefer pe cele mai comerciale sau cel putin pe cele care au o actiune mai ampla care sa ma tina treaza 90 – 120 de minute. Stiu, sunt o superficiala. Mi s-a mai zis, dar nu ma mai fac bine.