Anina Hirsch. O altfel de Cenuşăreasa

Fulgerele scăpărau ca nebune din bolta aprinsă, trosnind, pe alocuri, bătrânele ramuri de alun care atârnau ca niște stafii de-a lungul aleii de mijloc, așteptând parcă lorzii veacului să răzbune nedreptatea lumii. Și era ceață …. și era rece … Pământul mâlos și aburind de otravă nutrea neostoită seva copacilor care străbăteau desișurile uitate de lume. Doar o ceată de lemnari mai rătăceau prin ele, buimăciți de vijelia care le îngropase ochii din calea topoarelor ruginite.

Ea, însă, … nu avea nicio grijă. Stând rezemată cu coatele de pervazul de sub fereastră și cu mâinile mici sub chipul delicat de căprioară, pe fondul pocnetului rășinos și primitor al sobei, își aștepta prințul în reveria ce-i furase cu totul mințile. Se visa intrând într-o poiană cu pomi de tei, braț la braț cu el sub aripa verde a naturii, bine ascunși  de ochii încercănați ai vrăjitoarelor cu chip de om gata oricând să-și verse poțiunea de invidie. Plutea așa, alene, zâmbind timid și abia respirând de emoția de a-l fi, în sfârșit, întalnit.

Hei, fato!  Ce stai așa acolo? Ți-am dat ceva de lucru!”  o smuci femeia cu brutalitate de brațul drept. „Vaii! Te pomenești că iar visezi cai verzi pe pereți. Eu ți-am zis că nici nu se pune problema să mergi alături de fetele mele, eu le-am oferit lor o educație. Nu pui lada cu mere roșii și frumoase lângă maldărul de gunoi. Ha, ha, ha…”  îi râse în față cu satisfacția celei care caută să strivească un gândac și așa abia mișcând. Apoi, cu o figură de teatrală indignare, îi picură venin din ochi.

Sărmana fată, însă, cu ochii blânzi, abia dezmeticiți din visare, o privea cerșind  parcă o brumă de îndurare. O simțea atât de rece și atât de nemiloasă în vorba care-i ieșea din gura încleștată de mușchii reci și tăioși! Nu înțelegea de unde atâta ură! Două lacrimi mari și cristaline brazdau fața copilei, stârnind și mai mult afectarea femeii, de această dată mai abruptă:

N-ai decât să mergi la maică-ta moartă să-i plângi, cu mine nu merg fazele astea! Treci la treabă!”

Se întoarse în colțul unde-și începuse absurda îndeletnicire, aceea de a strânge fiecare bob de linte din cenușa scăpată afară din sobă, unde mama ei vitregă deșertase punga abia cumpărată de la prăvălie. Zgura îi intra pe sub unghii și praful se ridica la nivelul copilei ce ședea în genunchi, astfel că o făcea să tușească din plin și să-și verse funingine pe rochia ei de bumbac. Se simțea ca o mică Cenușăreasă, asemenea celei despre care citise în povestea fraților Grimm; sau, poate că nu știa nici ea dacă nu cumva avea să fie chiar ea mândra aceea umilă care găsise calea spre inima prințului prin nimic altceva decât frumusețea ei?! Frumusețe care,  dincolo de cele cu care natura o înzestrase , venea din cumințenia, din bunătatea inimii și din discreția ei, atât de străine tuturor celor care aveau să își petreacă seara balului în fastul și în așteptarea celor mai onorante și măgulitoare aprecieri și laude. Și totuși, cine ești tu, oare?

Cert este, însă, că intrând pe ușă gureșele, dar deloc urâte fete ale mândrului tată, nu-și putură abține gura să pună din nou jar pe sufletul ei, iscat tocmai de maica lor semeață. Știau cât de mult își dorea să ajungă și ea la petrecere, iar pentru asta tot mai mult o răneau cu fel și fel de șiretlicuri și de vorbe grele, făcând-o să se simtă străină. Și poate că așa era…  Tatăl lor, însă, nu avea cuvânt în toate acestea, pentru că ori de câte ori încerca să o prezinte într-o lumină pe care ea o merita, toate celelalte trei îi săreau înainte, acuzându-l că ar căuta dezbinare.  Cu toate acestea, din când în când, în momentele în care o zărea singură și fără nevasta cu alai prin preajmă, el o mângâia pe cap consolând-o și-i spunea: „Să știi, tu vei rămâne mereu a mea, indiferent ce-or zice alții; și rogu-te, mai ai răbdare puțin, că ele nu înțeleg cine ești, dar își vor da seama curând …. iar tu știi cât de mult însemni pentru mine”.  Aceste cuvinte și altele asemenea, rostite cu o sinceritate și o căldură doar de ei cunoscută, o făceau de fiecare dată să mai rabde vremurile triste care o umbreau de când îi pierise mama. Și poate nu întâmplător, Cenușăreasa noastră căpătase o înțelepciune pe care nu o găseai la nici una dintre fetele din întreg ținutul. Astfel se făcea că ea se arăta foarte binevoitoare față de oricine îi ieșea în cale și – în ultima vreme – bucuroasă chiar să le împletească părul surorilor vitrege și să le ajute chiar la vestimentație, dându-le sfaturi de bun simț și de bune maniere în societate. Curios – ea, atât de disprețuită de mama vitregă,  care o inferioriza din pricina educației care considera că îi lipsește –  se dovedi o nobilă sfătuitoare pentru mai tinerele și necoapte la minte fete.

Sosise și acea zi, prima din cele trei ale balului, pe care fiecare domniță din regat o aștepta cu mare emoție. Aceste serbări fastuoase aveau loc anual, însă de data aceasta aveau să fie ceva mai speciale, deoarece fiul marelui împărat își anunțase intenția de lua în căsătorie pe viitoarea principesă a regatului. Și, oare, care domnișoară nu ar fi visat vreodată la o asemenea onoare, de a se învrednici să șadă în somptuosul palat lângă cel care, la vremea cuvenită, avea să fie chiar conducător peste ținut?!

De bună seamă, cele două fete ale omului nostru, încurajate de mama lor, se arătau din cale-afară de emoționate, căutând  să placă prințului cât mai mult, doar-doar îi va cădea cu tronc una  dintre ele.  Tatăl  le cumpără rochii alese,  țesute din purpură, cu fire de argint și le împodobi cu nestemate de safir. Cenușăreasa, însă, nu le dădu nicio clipă impresia că și-ar dori sa participe, drept pentru care fata cea mai mică o întrebă  la un moment-dat:  „Dar tu?  Nu erai tu atât de dornică să intrii la bal? Ce-i cu tine? De ce nu mai îndrăznești acum?”.  Ea, însă, îi zâmbi și își vedea mai departe de aranjamente, ca și cum ar fi fost slujnica lor „Vino să îți aranjez coronița”.

Gata fură de plecare doamna și cele două domnițe, sub privirea feței dragi a tatălui, care le ură distracție plăcută și care avu grijă să le pregătească mica trăsura de lemn,  condusă de tatăl lor.  Se întunecase deja, iar ei porniră la drum, făcând cale de o oră până la locul în care totul  era atât de bine pregătit pentru a primi invitați dintre  cele mai alese familii. Cenușăreasa rămase acasă, singură, de această dată neînsoțită de căldura  sobei și, într-un chip interesant, fără a mai cugeta la cele care îi îndulciseră  visarea, nu cu multe zile în urmă. Firea îi era atât de schimbată  Cenușăresei noastre,  încât  nu  ai recunoaște-o în ea pe cea care avea să meargă în taină la bal și să-l cucerească pe loc pe băiatul cel mai râvnit din regat.. Nu vă uitați la mine așa!  În felul astă sună basmul.

Oo, dar ce o fi și asta?! Că o vedem pe înțeleapta fată ieșind din casă, cu pas agale, spre aleea cu aluni. Te-ai aștepta să răsară din crâng păsărele cirpitoare de cântece alese, să îi doinească inimii frumoasei care, umblând la miez de noapte în singurătatea pădurii, pare a da uitării inima celui drag?! Și cu ce gând își adâncește ea pasul în întunecimi? Se oprește la un timp, când ajunge, dincolo de desișuri, chiar în locul unde se despărțise de mama ei, pe când era fetiță. Își amintea cu nostalgie de vremurile în care cutreierau împreună pădurile, căutând izvoare curate și urcând potecile înguste, străbătute de vietăți pure, neîntinate de orgolii și ură. Stătu așa o vreme, ascultând susurul apei dulci, ce curgea rece și iute, chiar din munții din vest acoperiți cu zăpadă.  Luna ce tocmai trecuse prin valul unor nori cenușii, ca de iarnă, străluci din nou pe cuprins, oglindind în râu tot farmecul la care visa odinioară fata noastră.

Deodată, urletul unei haite de lupi străpunse liniștea contemplativă a Cenușăresei, iar aceasta se ridică și, fără a se mai uita în jur, o luă la goană prin pădure, căutând ieșirea. Fugea cu spaimă, dar cu grația unei făpturi ce numai om nu părea să fie. Ziceai că lupul îi era dușmanul cei mai aprig al ei, cu toate că nu mai dăduse ochii cu unul de când rămăsese orfană de mamă.

În peisajul aristocratic, petrecerea era în toi. Multă lume ședea la masă, împărtășind experiențe prin care căutau să se impresioneze reciproc. Era lumea de vază a acelor ținuturi și chiar din împrejurimile lui. Prințul, atracția serii, era vânat de ochii multor domnițe care mai de care mai dichisite și mai șarmante, cărora acesta le vorbea curtenitor, dar cam atât…. Rămăsese oarecum dezamăgit, nu pentru că în întreg regatul strâns la acel bal nu s-ar fi găsit o fată suficient de frumoasă și de inteligentă să-i fie soață și nu pentru că din acele domnișoare nu ar fi putut niciuna să aducă onoarea cuvenită casei regale, nu. Nu era vanitatea cea care îl făcea pretențios și reticient la prezențele care îl măguleau. Însă el își dorea altceva; simțea că ceva sau cineva, mai curat ca diamantul, îl aștepta undeva, departe de mulțimea care îi înconjura. Trecuseră cinci ore din noapte, iar prințul simți să se retragă în separeu, cu un pahar de vin roșu de Bordeaux în mână, țintind privirea către candelabrele imperiale și pereții văruiți cu mult gust. Dar o făcea vrând să evadeze cu totul din acea atmosferă care nu-i pria deloc, să nu-i mai simtă alături pe acei oameni, care pentru el nu însemnau absolut nimic. Regele își privi fiul cu tristețe și, apropiindu-se de el, îi spuse:  „Lasă fiule și nu fi mâhnit, vei primi și tu o podoabă cum îți râvnește inima”. El îl privi, obosit și oftând: „Nu știu, tată…”

Trecuse prima mare întalnire, iar fetele, ajunse acasă după ce noaptea își retrăsese orice urmă de pe cer, începură să discute experiența primei seri de bal. Se auzeau discutând între ele despre prinț și despre cât de inabordabil se prezenta acesta la prima întrunire. Mama lor era de părere că are să se schimbe atitudinea lui, pentru că – le spunea ea – orice început e mai plictisitor și că, pesemne, marele băiat dorea să observe foarte bine comportarea fiecărei fete, înainte să aleagă. Acestea începură, ca niște copile fără minte, să creadă și să pună nădejde în orice vorbă spusă în consolare de mama lor.

A doua seară totul fusese întocmai la bal, motiv pentru care fiicele vitrege ale Cenușăresei reveniseră acasă mai devreme și mai dezamăgite decât cu o zi în urmă. Dar ea, ea rămăsese în casă toată noaptea.

Și nu știai ce avea să se mai întâmple în toată povestea asta. Cu o Cenușăreasă de-a dreptul străină de ea și cu un prinț văzut atât de mofturos,  ai zice că tot fastul și toate pregătirile au fost în zadar. Cheltuielile fuseseră peste măsură, însă pentru rege toate acestea nu contau, pentru că el voia să își vadă fericit moștenitorul tronului, voia să știe că va putea să închidă și el liniștit ochii, simțindu-și vremea nu foarte îndepărtată din cauza inimii care îi slăbise în ultimii doi ani.

Așa se face că, în cea de-a treia noapte, fetele merseră la marele banchet, dar de data aceasta fără speranța care le motivase prezența în ultimele dăți, ci cu gândul că până la urmă, balul trebuie să fie un motiv de bucurie, fiind o singură dată în an.

Cine ar putea, însă, să o mai înțeleagă pe Cenușăreasa asta ? O vedem și în această ultimă etapă a balului părăsită de gândurile ei de început. Stătea din nou în pădure, singură și cugetând la ce o mai fi știind și ea. Apa curgea mai agitată astăzi, iar cerul dădea semne că ar dori să crape căci, în ciuda așteptărilor de vreme bună, totul era numai un fulger și un tunet. Pe cuprins nu mai puteai zări decât ceața care se lăsă fantomatic și atmosfera udă și mohorâtă. Și era rece…. Dar ea nici că se gândea să fugă. Avea impresia că va rămâne acolo mereu.

Deodată, pe aleea întunecată, venind ca un tăvălug, un sunet înfricoșător cutremură pădurea cuprinsă de zbuciumul stihiilor. Copitele cailor loveau ca biciuite de tunet, grăbind parcă un mesaj sau o pedeapsă pentru cineva. Caleașca înaltă și neagră, ieșită din smoala timpului, luci în puterea slabă a lunii despărțite de pământ prin vijelie. Se opri alături de mica făptură umană, iar nechezul cailor și ochii lor negri ce străjuiau monstrul de fier o îndemnară pe fată să intre. Începea atunci o călătorie misterioasă, din care nu putem afla decât aceea că, înăuntru, dincolo de ușile și geamurile mate, o femeie nu tocmai la prima tinerețe, dar plină de farmec și purtând o rochie aurită de împărăteasă, îi împărtăși un adânc secret fetei. Doar luna, martoră a tainei lor, reușea să le dezvăluie chipul celor două frumoase adăpostite în obscuritatea caleștii, lăsându-ne să zărim un zâmbet pe fața fetei tatălui.

Dincolo, petrecerea se porni în uralele participanților care veniseră să asiste prințul la cea din urmă mare întâlnire a acelui an. Și presimțirea îmi spune că nu mai avea să fie o alta de atunci înainte. Perechile de tineri începură să dănțuiască, dând prilej de admirație bancherilor și scriitorilor aristocrați ce ședeau la mese, care discutau în voie frumusețea balului, unii mai diletanți, alții mai profunzi, cu toții căzând de acord că reuniune ca aceea nu mai fusese de când se știu.

Nimeni nu anticipă, însă, că tot farmecul avea să ia o turnură aparte. Asta pentru că, fără ca vreunul dintre ei să-și fi putut închipui singuraticul prinț mai putea să fie impresionat de ceva. Când deodată, convivii acestuia îi zăriră  chipul scufundat într-o mirare absolut copleșitoare. Pe poarta mare a restaurantului regal în care se ținea evenimentul, își făcu apariția o domniță cum numai în vis îi apăru prințului, o adevărată prințesă în devenire ce îl vrăji cu neasemuita ei frumusețe, dând glas de regăsire inimii lui, care aproape că nu știa daca visează sau nu. Îi  era greu să creadă că sublima creatură ce se uita fix în ochii lui e aievea. Din cap până în picioare, ea inspira un aer nobil tuturor celor care, pentru un răstimp, își curmară dansul și conversațiile.  Purtând o rochie țesută parcă într-o lume de basm, cu împletituri de aur și argint ce-i învăluiau trupul încorsetat de propria-i gingășie, înaintă un pas spre cel visat. Picioarele îi erau împodobite de farmecul unei perechi de  de culoare neagră, cu o talpă roșie care îi punea în valoare viitoarea obârșie regală. Așa o privea prințul, ca pe unica, veșnica aleasă a lui, care îi va fi alături până la adâncile bătrâneți ce-l vor propăși într-o viață feerică, de poveste.

El se apropie de ea și, cu un gest de mare cavaler, se aplecă în fața ei și-i sărută mâna dreaptă. Cenușăreasa noastră, pe care ne este și nouă greu să o recunoaștem în aceste momente, se emoționa așa de tare încât nu știa cum să reacționeze, simțindu-l atât de aproape și dedicat pe …

Oswald! Frank Oswald e numele meu” se prezentă prințul, uitând parcă de faptul că o personalitate ca el nu avea nevoie de prezentare. Însă știa el ce știa, pentru că suntem de acord cu toții că acesta era din cale-afară de curios să afle cine îi încântă prezența.

Anina Hirsch*” răspunse ea, după o secundă de ezitare.

Încântător nume! Mă simt onorat să vă am alături în această minunată seară pe care numai sublima dumneavoastră prezență o mai întrece”, sună glasul galant al prințul, la care ea îi zâmbi timidă, simțindu-se extrem de măgulită.

„Îmi permiteți un dans?” rosti prințul care, la confirmarea fetei, uzând de un gest pe care nu îl mai făcuse deloc în aceste zile, își îndreptă privirea către un artist ce ședea la pian și dădu din cap, ca semn. Tânărul artist deschise claviatura pianului, o suflă puternic și, mai mult simbolic, de praf, după care începu să interpreteze, cu o măiestrie de nemaiîntâlnit în acel regat, valsul în La bemol major (Op. 69) al contemporanului geniu Chopin. Purtați de valul iubirii ce se înfiripa, „cei doi prinți” dansau în fața oamenilor care nu puteau să nu aibă un soi de mirare. Îndrăgostiții  își vorbeau prin tăcere și parcă pluteau, cerând sorții să îi ducă departe, în tărâmurile unde își au originea palatele de cristal. Așa trecu acea seară cu cei doi rămași nedespărțiți unul de celălalt, încât surorile priveau perplexe și cuprinse de o oarecare, îndreptățită invidie. Curios este, însă, că ochii lor nu reușiseră să o identifice în ea chiar pe sora lor vitregă.

Așa mai spui seară de vis, când prințul nu-și mai vede ochii de fericire, alături de diamantul la care tânjise de atâta vreme, în schimbul căruia n-ar primi nici o altă bogăție din partea lumii și pentru care ar fi în stare să renunțe cu totul la onoruri și la statutul său, doar să n-o piardă.

Spre miezul nopții, însă, chiar în toiul acelui bal de vis, se petrecu un lucru descumpănitor pentru prinț. Tânăra prințesă în devenire, se descleștă din brațele lui Frank și prinse a fugi fără a mai spune nimic.

El o luă în grabă, nemaiașteptând caleașca regală și fugi pe urmele ei. Imediat după el, neînțelegând ce se petrece, doi veri de-ai prințului ieșiră speriați, dar n-apucară să le țină pasul celor doi amorezați, căci ei o întinseră spre pădurea cea deasă. Verii prințului constatară un lucru neînțeles, cum odată cu fuga celor doi, caleașca neagră care o adusese pe Cenușăreasă și pe care ei nu aveau cum să o cunoască, porni pe drumul  de pe care venise. Nu apucară decât atât să vadă: pe spatele construcției cu roți și cai, era inscripționat, cu litere aurii  „Brüder Grimm – Straße der Träume**”.

Prințul alergă ca un nebun printre brazii înalți ce păreau că străpung cerul. În față-i săreau, din copaci, bufnițe deranjate de foșnetul agitat al pașilor. O pleiadă de gânduri negre îi năpădise inima și mintea, neputând pricepe ce s-a întamplat și cum de este posibil ca cea cu care își unise sufletul în sala de petrecere, se dezlegase ca și cum ar fi prins chiar atunci o altă identitate. Obosit, și peste măsură de rănit, începu a merge alene. Era întuneric, iar Cenușăreasa, care cunoștea locurile, era de negăsit. Frank, ajuns într-un luminiș de lună, lângă un izvor cu apă, se opri și privi mut, cu lacrimi în ochi, la apa care se juca în albii… și oftă adânc. Dar văzu apoi, chiar lângă malul acelui râu, strălucitoarea pereche de pantofi lăsată în urmă de muza lui. Îi luă în mână și privi cu prețuire și durere  acei pantofi ce nu cu multă vreme în urmă fuseseră martorii împlinirii sale. Ar fi dat orice să-i apară în cale sau să se trezească din acel coșmar.  Se uită în jur la copacii care-l împresurau, se uită la vârfurile lor, se uită la cer și urlă disperat ca într-o ultimă încercare de a o găsi: „Unde ești? De ce m-ai lăsat?”. Ecoul strigătului, însă, pluti în eter, fără a primi nici un fel de răspuns. Doar boticul unei căprioare, ce își făcuse pe nesmițite apariția, tulbură ușor apa cristalină din care se adăpa și apoi, cu ochii ei mari și cu capul plecat, parcă înțelegând ceva din suferința lui, îl privi pe prințul cel trist.  După scurt timp, cu pașii  în salturi grațioase și repezi, avea să se piardă cu totul în întunericul sălbăticiei.

o altfel de Cenuşăreasa

Sursa foto: marimar.com

După zadarnice căutări,  inclusiv prin ţara românească, prinţul se intoarse acasă, la tatăl său și la verii săi. Eii, dar de atunci nu mai avu liniște; simțea că undeva trebuie să o găsească, inima îi spunea că ea nu era departe, și totuși nu era nicăieri. Dar o căutase atât de mult, încât cutreierase toate ținuturile lumii descoperite până atunci. Și nu a găsit-o în toată Europa, nici in Lumea Nouă, nici în Asia, obișnuindu-se cu gândul că va trăi și va muri nefericit.

Între timp aflăm că, după ce dispăruse Cenușăreasa, tatăl fetelor le părăsise pe cele rămase lăsându-le supărate oleacă, iar toată averea strânsă de o viață – care număra hectare întregi de pământ, animale și pomi fructiferi și inclusiv aur în monede la banca din Hamburg – nu și-o recuperă niciodată din mâinile nevestei.

Au trecut ani și ani, au trecut atâtea ierni și tot atâtea primăveri în care natura a murit și a reînviat! Numai sufletul prințului a rămas neîmpăcat. De-a lungul vieții sale, de atunci înainte, nu trecea o zi fără să meargă în pădurea care-l văduvise, pentru ca el știa și simțea că undeva, în acel loc, prințesa neîncoronată încă își ducea existența, nerecunoscută de lume.

Din când în când, zărea prin acele crânguri un mic bătrân cu barbă hălăduind cărările dealurilor alături de o căprioară, căreia îi vorbea ca și cum s-ar înțelege „Ei, ți-am zis, fetița mea, că are să fie bine. Vom trece imediat de partea cealată a râului să căutăm iarbă proaspătă și să mai pescuim un pic.”. Se pierd prin pădure, sub privirea prințului și a lemnarilor care încă își mai caută topoarele ruginite.

cerb argintiu

Sursa foto: deviantart.com

Iar dacă se mai întâmplă uneori să vedeți o caleașcă neagră, mânată sălbatic prin pădure, să nu vă mirați…  Ea caută doar Strada viselor.

Referințe:

*Anina -etimologic=grație; Hirsch-(germ)=căprioară

**Frații Grimm- Strada viselor

Citeşte şi: Curiozitatea n-a omorât pisica. Pisica a secătuit imprimanta

You might also like

Comments (2)

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat: