Atelierul de frumuseţe. Despre mama cu tot cu farmecul ei

despre frumuseţea mamei

O cunosc de când am început să trăiesc sau, mai degrabă, am început să trăiesc din momentul în care am cunoscut-o. În ochii ei am privit pentru prima oară curcubeul și, mai adevărat de atât, ei au fost primul meu curcubeu. Eram mică; puține lucruri erau înțelese de mintea acelei copile și multe erau tainele pe care aveam să le descopăr în acea lume a mea care se învârtea, în primii ani ai conștiinței mele de sine, în jurul pătuțului și în jurul soarelui care mă trezea în fiecare dimineață cu un cântecel și care noaptea se preschimba, în mod minunat, într-un cer înstelat – care își deschidea, pentru mine, paginile misterioase ale unor tărâmuri pline de farmec. Era mama acel soare, ființa datorită căreia inima mea bate de când m-am născut și prin care am învățat atâtea lucruri minunate!

Ei bine, chiar atunci a început călătoria mea în descoperirea secretului frumuseții pure, ca o carte de basme care se deschide odată cu lumea din ea – o lume în care tot ce era necunoscut mă făcea să privesc mai adânc lucrurile – și ca o povață care mă pregătea s-o împărtășesc la rându-mi, asemenea mamei mele.

Mama s-a născut la țară.

Mama este o româncă veritabilă. A crescut și a trăit la țară până undeva după vârsta de 23 de ani. Acolo, departe de forfota urbană, învățase să asculte pulsul greierilor, bârfa păsărelelor, roua dimineții alunecând pe firul ierbii. A cunoscut un spațiu privilegiat în care timpul se oprea parcă în loc iar locul se oferea oamenilor, ca să se bucure de el.

Din când în când,  de drag ce-i era, mama se mai întorcea în timp, cu gândul și cu sufletul în locurile în care copilărise pur și necomplicat, amintindu-mi un lucru pe care ni-l inspiră și-l cugetă Lucian Blaga în poezia „Sufletul satului”. Și sigur, am auzit cu toții că „veşnicia s-a născut la sat”, dar prea puțin/i am trăit-o probabil. Aveam însă să descopăr, mai abitir, prin prisma acestei profunde ziceri, ce definește frumusețea româncelor din rândul cărora mama mea este un exponent veritabil. Astfel, în fața mea, începeau să se contureze  ceata de flăcăi strânși prin sat după terminarea muncii la câmp, precum și hora forfotind care se încingea între tinerii satului rămași să arate că încă românul n-a pierit. La firul ierbii, parcă aievea în fața mea, se desfășura jocul plin de viață al acestora, joc din care transpărea gingășia fetelor într-un mod atât de diferit de cel în care încearcă să ne educe societatea contemporană. Atât de viu jocul lor și atât plin de viață! E rodul acelei frumuseți care vine din inima lor și se răsfrânge asupra celor din jur, oferindu-mi mie o lecție despre ce înseamnă să trăiești viața în adevărata ei prețiozitate, fără ca oboseala, stresul și inutilul să ți se cuibărească în suflet și să îți știrbească acea vioiciune și poftă de viață. Pentru că tot ele, fetele din sat, erau cele care, în soarele dogoritor al verii și în vremurile de arșiță cumplită, sfidau, sub chipul firav al unei cumințenii diafane și al unei hărnicii fără de hotar, condițiile total neprielnice care le uscau buzele și obraji rumeni de căldură și purtau semnele curajului, ale speranței. Simțeam inspirația să le asemăn cu acele tulpini zvelte și semețe de floarea-soarelui ce te încântă cu minunatele corole galbene, dispuse circular și vesel, cu fața chiar în bătaia cerului de foc, iar în mijlocul acelor petale stând însuși rodul, bogat în semințe, mai deschis sau mai rumen, al mândriei lor. Asemenea acestor flori, domnișoarele din sat își arătau rodul frumuseții în chipul luminos care învinge poverile vieții și prin care ele scufundă întregul lanț înroșit de muncă și oboseală în bunătate și omenie, ca într-un râu lin, cu apă cristalină. Ce imagine prețioasă ai în minte văzând cu ochii că toată armonia și, totodată, speranța și cutezanța flăcăilor își găsesc liman chiar în aceste firave, dar mândre făpturi!  Iar apa, aproape simbolic, închipuindu-le tot pe dânsele, pornește de la fântână, în mâinile lor pline de gingășie, sub privirea strălucitoare a cămășii de borangic și a brâului roșu, care le conferea, în egală măsură, măiestrie și candoare. Mama era printre ele, una dintre acele fete simple, care emana farmec prin toți porii. Era minunată prin joc, prin zâmbet, prin privirea ei.

În acest fel am înțeles eu poate nu întreaga latură a frumuseții româncei dar, cu siguranță, am privit-o de acolo de unde izvorăște și i-am cunoscut esența, i-am vânat din ascuns secretul.

…e precum o adiere de iasomie, de flori de măr și vanilie la un loc, care nu se lasă cu una, cu două, ci care, în bătaia celor mai potrivnice vânturi, răspândește mai multă mireasmă. Aceasta este mireasma pe care o simt neobosit în nări de fiecare dată când sunt  lângă  mama. Aceasta este mireasma pe care o poate simți oricine stă lânga a mea mamă. O mireasmă care te răpește, pur și simplu. Aici este atelierul de frumuseţe al mamei.

…sau precum un câmp plin cu maci, care își păstrează roșeața neofilită și care dansează plini de grație în farmecul mirosului proaspăt de otavă, purtat de vântul ce suflă alene. Acel câmp cu maci pe care îl regăsesc și astăzi  pe chipul mamei, pentru că, întâmplător sau nu, pe lângă roșul din obraji, care îmi amintește de românca dârză și muncitoare din tinerețe.

Am început cu mama, voi încheia cu mama, considerând că, pentru mine, ea este și va rămâne o românca frumoasă, mândră-n tot și toate, o femeie cu un farmec unic.

Iar mie, nu-mi rămâne lucru mai prețios de făcut decât acela de a duce mai departe modelul celei care m-a adus până aici și m-a învățat să creez puntea care perpetuează frumusețea la infinit. Vom învăța, astfel, cu toții să o recunoaștem: în natură, în gingășie, în speranță, în jertfă, în iubire, în …mama.

Mama voastră cum este? Nu-i aşa că este cel mai frumos om pe care l-aţi cunoscut?

 

You might also like

Comments (3)

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat: