Emoţii de mami. Drama grădiniţei

drama mersului la gradinita

Nimeni nu te pregăteşte pentru rolul de mamă, nici cărţile de specialitate, nici blogurile de parenting. Oricât de multă informaţie şi teorie ai acumula anterior şi în timpul meseriei de mamă, când vine momentul probei practice realizezi că nu ştii mai nimic. Că eşti stângace. Că te podibesc lacrimile. Că nu se mai poate înţelege omul cu tine. Ai parcurs o grămadă de subiecte (cum/când alăptăm? cât trebuie să mănânce?  când trebuie să vorbească? ce facem dacă nu vorbeşte? cum îl obişnuieşti cu oliţa?), însă, în general, majoritatea dintre aceste teme de actualitate nu reprezintă decât experienţe din viaţa celei care le împărtăşeşte. Ca lectură aşa, sunt drăguţe….însă cam atât. Că pe mine una prea puţin m-au ajutat.

A venit toamna şi, odată cu ea, a sosit trenuleţul bobocilor de grădiniţă. L-am îmbarcat şi pe piticul meu cu inima atât de strânsă cum nu cred că mi-am mai simţit-o cândva. Pe cuvânt! Ar fi trebuit să fie o eliberare, în sensul în care integrarea lui în colectivitate aduce după sine răgazul mult aşteptat. Şi e firesc să fie aşa. Pe subiectul „grădiniţă” am citit mult prea puţine lucruri. Nu ştiu dacă lipsă de interes sau pur şi simplu. M-am gândit că totul va veni de la sine şi că va fi un lucru cu atâtea avantaje pentru dezvoltarea lui psihică şi emoţională. Şi nu contenesc niciun moment să cred asta, însă…până la avantaje mai trebuie să treacă ceva.

De ce nu am învăţat de niciunde cum stau lucrurile cu despărţirea de copil?

Dincolo de suferinţa mare a celui mic, mai e o suferinţă mare a celor mari. Nu are cum să nu ţi se sfarme sufletul când dimineaţa, după ce tocmai aţi ajuns la grădi şi l-ai echipat, te imploră să nu îl laşi acolo. Sau dacă trebuie, să rămâi şi tu cu el, să vă jucaţi împreună. Aşa cum faceţi şi acasa sau în parc. Se prinde cu mânuţele de gâtul tău, într-un şiroi de lacrimi şi muci şi-ţi tot spune numele. Nu contează că o încăpere plină de jucării îl aşteaptă; toate jucăriile din lume dacă ar fi, şi tot nu îl interesează pe moment. Educatoarea încearcă să îl calmeze, îl mângâie pe spate îi vorbeşte cu calm. Îi spune să îi dea lui mami un pupic… El e nervos, disperat, revoltat, mă priveşte nesigur cu ochii împăienjeniţi. Nu înţelege de ce mami îl lasă acolo, uitat parcă într-o gară mult prea mare pentru el. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru el este că mami pleacă, iar el va rămâne acolo timp de multe ore. Cu educatoare drăguţe şi copii mulţi, pe fundal de cântecele. Şi tot degeaba.

Ei, despre un astfel de subiect nu cred să fi citit. Mă gândesc că în faţa unei asemenea situaţii nicio mamă nu prea poate să reacţioneze la rece. Nu are cum. Infiderent că eşti femeia director, soţia şef sau indiferent de ce funcţie importanta ocupi. Eşti mamă, iar o mamă va trata întotdeauna lucrurile cu sufletul.

Există subiecte de viaţă pe care nu le înveţi din cărţi…

Mersul la grădiniţă reprezintă o etapă esenţială în viaţa oricărui pui de om la început de drum. Îl ajută să se obişnuiască şi se simtă natural în colectivitate, îl învaţă să socializeze;  contribuie la dezvoltarea firească şi armonioasă. Suferi mult, te iau lacrimile de fiecare dată când te gândeşti la pruncul tău… (dacă se simte trist şi părăsit?! dacă nu mănâncă!? dacă stă singur, într-un colţ?). Oare, poţi gestiona obiectiv astfel de gânduri?

În timp, lucrurile se aşază pe un făgaş normal. Copilul se obişnuieşte, mama se obişnuieşte. Aşa trebuie să fie. Din punct de vedere psihologic, se zice că legătura invizibilă a cordonului ombilical dintre mamă şi copil rezistă undeva până la vârsta de 7 ani. După aceea, lucrurile încep să se schimbe uşor-uşor.

Este vineri. Este abia ultima zi din prima săptămână la grădiniţă. Şi încă îmi este greu. Şi încă ne este greu. Îmi trece prin minte o întrebare: Oare, la grădi, nu este zi scurtă azi? I-am spus deja că mâine e sâmbătă, apoi duminică, şi că în weekend nu va trebui să meargă. Că vom fi doar noi de noi, împreună toată ziua.

Aşa cum ziceam, plânge când îl las. Rezistenţa mea e mică în faţa durerii lui. Când merg după el, încep să am fluturi în stomac…senzaţia aceea de nerăbdare, exact ca atunci când eşti îndrăgostit. Ştiţi ce face când mă vede prin geamul uşii? Începe să plângă alergând spre mine…de fericire, de dor, de mami. Şi nu ne mai desprindem unul de altul până acasă.

Spuneţi-mi voi, mămici…! Cum aţi gestionat situaţia în momentul în care v-aţi dat copiii la grădiniţă?

Citeşte şi:

GÂNDURI CĂTRE COPILUL MEU…CAPITOLUL 3

You might also like

Comments (6)

  • Noi de la anul vom experimenta aceste stări, momentan ne bucurăm unul de celalalt

  • Oana M 2 luni ago Reply

    Nu sunt mămică, dar resimt totul fix cum zici tu. Adică ma văd pe mine în viitor cu cel/cea mic/a de mână în prima zi la gradi și ma apucă emoțiile. Ai scris atat de frumos, cu suflet…

  • Cristina Dragomir 2 luni ago Reply

    Zuzi, eu inca nu am copil, dar cam stiu cat de greu este pentru parinte sa se desparta de el, sa il duca la gradi, sa il lase pe mana unor straini, sa nu stie ce se intampla cu el in orele in care sta acolo, sa piarda controlul asupra lucrurilor pe care le mananca sau le baga in gura. Asa ca nu pot decat sa iti urez bafta, sa nu aveti parte de probleme in aceasta noua etapa.

  • Bianca Asurdoaei 2 luni ago Reply

    Si eu sunt mamica unui pitic de 1 anisor, adesea ma gandesc la momentul camd va trebui sa il duc la gradi. Cred ca noi mamicile suntem mai dependente de ei decat ei de noi.

  • Andreea 2 luni ago Reply

    Nu am copil așadar îmi este greu să-mi imaginez ce se întâmplă în sufletul unei mame. Însă sunt convinsă ca va fi o experiență frumoasă pentru pici după ce se va obișnui cu noul program.

  • Duduia Magda 2 luni ago Reply

    Ce frumos ți-ai deschis sufletul! A mai trecut o săptămână. Cum ne împăcăm cu grădi?

Leave a Reply

%d blogeri au apreciat: