Din suflet către suflet. Lecția suvenirului

Cu drag și prețuire, echipei

 

Era pe la sfârșitul iernii sau la un început târziu al primăverii, când zăpada abia topită începea să se scurgă prin ascunzișurile pământului, de unde avea să adape cu putere rădăcinile adormite ale pomilor. Așteptam pe zi ce trece, cu tot mai multă nerăbdare, salutul de sărbătoare și bine înmiresmat al naturii. Astfel mă găsea fiecare din acele dimineți, în fața ferestrei pe care cădeau, din când în când, picuri de renunțare din vistieria tot mai goală a anotimpului rece. Cireșii din curte își așteptau cuminți floarea, parcă târguindu-se cu mama natură ca anul acesta să ne facă o surpriză mai mare. Niciodată nu  știi la ce să te aștepți, având în vedere că iarna trecută a fost mai mult toamnă. Erau gândurile mele,  scufundate în surdina camerei, în care doar focul din sobă mai răspândea domol scântei de viață. Deodată, avea să cadă acest văl:

„Mamiii!! Mamii!”

„Ce e, iubire? Ce s-a întâmplat ? Încetișor, să nu te lovești !”  Era mica mea scânteie, venind drept spre mine, cu piciorușele împiedicate, dar totuși tari pe poziție. Flaviu era măricel deja, iar la cei trei anișori nu-i mai puteai stăpâni curiozitatea.

„Uite, mami! A sunat.. ” spuse micuțul întinzându-mi telefonul cu mânuțele care abia puteau să-l cuprindă.

„Oo, ce băiat cuminte! Îți mulțumește mami! Du-te acum până la tati, că vrea să îți arate ceva frumos!”  După ce îl sărut pe căpșor, îi dau drumul încet, dar nici nu apuc să-i mai spun să aibă grijă la praguri,  că mica vietate se năpustește numaidecât către camera din stânga, unde îl aștepta soțul cu mici surprize.  Îl urmăresc cu o îngrijorare, nejustificată poate, până ce ajunge în siguranță în brațele tatălui.

Îmi îndrept apoi privirea spre ecranul telefonului abia salvat de la „micul  Fidipide*”. „Să vedem ce vești îmi aduci, Flaviu?!” mă întrebam amuzată în sinea mea.

Era un apel pierdut de la o mai veche cunoștință, o prietenă de familie alături de care am petrecut, împreună cu soțul meu, pe vremea când încă nu se născuse copilul,  nenumărate epopei – le-aș zice – prin Maramureșul istoric și prin străvechii codri voievodali, care împânzesc – din păcate  tot mai rar – împrejurimile  satelor de poveste ale frumoșilor oameni pe care ne-a fost dat să-i cunoaștem – niște oameni atât de simpli și atât de puri în manifestarea lor și în modul lor de a privi lumea și omul, încât ți-ai fi dorit să rămâi acolo pentru eternitate.

Am inițiat apelul și am așteptat…

„Alo!”

„Alo! Cami?”

„Da, Maria. Eu sunt! Ce mai faci, dragă? Nu ne-am mai auzit de vreo 4 ani, de când ne-am întors din acel minunat tur …”

„Servus! Ia, uite, ce să fac, Cami… M-am întors din Elveția de vreo 2 săptămâni. Acum sunt pe acasă, dar m-am gândit zilele astea că trebuie neapărat să ne revedem. Nu o să îți vină să crezi ce am pentru tine”

„Să nu-mi spui ….”

„Ba da! O nouă aventură, ca pe vremuri ….”

„Maria, te rog… Știu cât ești de pasionată de cutreierat munții și pădurile patriei și crede-mă că și mie îmi place foarte mult. Dar de când îl am pe ăsta micu`, mi-e greu să mai ies la înălțimi, printre lupi și urși, iar singur acasă nu îl pot lăsa.…”

„Eii, lupi și urși….”

„Nu are stare deloc și nu mi-aș dori să pățească ceva. În plus, soțul meu e foarte grijuliu și numai să-i spun, cred că ar lua foc”

„Liniștește-te, Cami! Ascultă-mă,  să îți spun despre ce e vorba și ai să vezi că nu are să fie niciun pericol”

„Ok…”

„Îți mai aduci aminte de Art&Craft Design ?  E locul în care ne-am bucurat  atât de mult să găsim acele suvenire. Cine putea să creadă că vom găsi chiar în împrejurimile metropolei bucureștene, o oază de autenticitate românească, de pur sentiment și trăire?!”

„Daaa….Ai să mă crezi sau nu, dar chiar înainte să mă suni, admiram  natura și îmi picurau în gând amintiri din acea perioadă, atât cele din sălbăticie și de prin vechile sate, cât și de la Otopeni. Art&Craft au reușit să mă facă să înțeleg atunci că mai există și alte suvenire minunate pe această lume decât magneței și căni, adică na, cam ce obișnuiesc eu să aduc cu mine de prin călătorii. Îți dai seama cam de câtă inspirație sunt capabilă. Apropo, mai avem încă obiectele cumpărate de la ei și le păstrăm cu mare sfințenie. Cristi reușește de fiecare dată să uimească musafirii cu legendarul set pentru cafea din ceramică de Corund. 

Apropo, dar de ce mă întrebi? Ai oprit cumva pe acolo, fiind pe drumul de întoarcere din Elveția?”

„Am oprit, da. Și, mai mult decât atât, am regăsit-o pe vechea noastră prietenă, Sabina. Acum lucrează acolo alături de meșterii populari din unitate și a fost atât de încântată când m-a văzut, că mi-a și propus să lucrez la ei, măcar pentru o scurtă perioadă. Iar acum, cred că îți dai seama de ce te-am sunat. Ne așteaptă pe amândouă. Să nu-mi spui că nu!  Îți iei soțul și copilul și veniți. De cazare nu vă faceți griji, iar traducerile ți le poți face și acolo, în timpul liber.”

„Nu știu ce să zic. Ma gândesc…..”

„Haide, fă-i o bucurie lui Flaviu! Sa vezi ce o să-i placă. Acolo sunt mulți copii care vin în vizită, iar personalul e foarte de treabă și nu-s scorpii ca în buticurile de prin tristele cartiere de periferie. În plus, s-au dezvoltat foarte mult față de acum patru ani, când am fost noi. Intră pe site-ul lor, Art&Craft Design, vezi ce gamă largă au: de la produse tradiționale românești, până la cele de Retail Art&Craft și din branduri proprii Vlăduţ’s Story, Via Delice, Happy Traveller, IRO etc. Cel puțin, dulciurile din gama Via Delice sunt de vis…,niște prăjiturele de casă cu nucă de-nnebunești! ”

Așa s-a înfăptuit și nebunia asta, astfel că acum mă văd trecând de jumătatea drumului, iar ochii mei țintesc aproape necontenit  pe bancheta din spate a mașinii, unde șade firavul copilaș. Dormea … Soțul mă asigură că e în siguranță și îmi spune să nu-mi tot sucesc gâtul, drept pentru care mă văd nevoită să-l cred și să mă conformez.

Drumul a fost lung, dar neasemuit de frumos, presărat cu momente prelungi de acalmie, răstimpuri în care toată minunea naturii se desfășura în fața ochilor mei. Iar ăsta avea să fie doar începutul miracolului.  Nu mai văzusem, cred, niciodată patria românească  într-o varietate atât de bogată, într-o frumusețe care trădează flagrant josnicia celor care s-au complăcut  în a disprețui  în mod sistematic tot ceea ține de neam, dându-i o obârșie cu totul falsă și trăgând după ei o seamă de urâtori.  Dar, de dragul a tot ceea ce trăiam în acest periplu, înghițeam  în sec amarul de a ști că vălul negru de pe ochii lor va rămâne, fără s-o cunoască cu adevărat.

„Cami, de ce ești supărată?”, își dădu seama Cristi de adânca mea neîmpacare.

„Nu-s supărată”, îi răspundeam scurt, sperând să nu insiste.

„Nu prea cred asta, nu cred deloc…”

Trecu  apoi o jumătate de minut de tăcere, după care, spre surprinderea lui, am izbucnit într-un entuziasm pe care, initial, soțul meu nu știa cum să-l interpreteze.

            „Vaaai, nu pot să cred!  Cred că nu-i adevărat!”

„Ce-i cu tine? Ce s-a întamplat?” întrebă el speriat, aproape pregătit să frâneze brutal mașina.

„Uită-te pe geam! Tu îți dai seama cât am așteptat asta, în fiecare zi? Iar acum nu-mi vine să cred! ”

„Daa”, zise el zâmbind. „Cireșii tăi au ajuns la o învoială cu mama natură. E foarte frumos!”

Abia atunci observam că dorința de la fereastra din căsuță mi se împlinise: natura își schimbase total  fața, îmbrăcându-se în straie când albe, când albăstrui. Era ceva ce cu greu puteai să descrii în cuvinte,  o explozie de viață care îți era imposibil să o pui exclusiv pe seama botanicii. Și era imposibil să o ignori. Cu geamul  deschis pe partea mea, natura ne invita și pe noi să luăm parte la sărbătoare: mirosul pomilor de tei atât de pregnant și de îmbătător!

Am admirat natura cu o nefirească bucurie pe parcursul întregului drum. Trecusem de Câmpia Turzii, care ne lăsa toată această priveliște și ne pregăteam să facem trecerea din Podișul Transilvaniei spre impunătorul lanț al Meridionalilor.  Piscurile Munților Parâng și ale celorlalți din jur păreau că străjuiesc un palat ascuns de ochii închiși ai lumii și de forfota care nu cunoaște  sublimul acestor ținuturi.  Am înțeles asta și am păstrat-o în inimă, hotărâtă să duc cu mine tot ceea ce trăiam. Drumul până la destinație continua să se deruleze la fel de tăcut.

Ajunși în Otopeni, am reușit să luăm legătura cu amica noastră, care ajunsese deja înaintea noastră și ne aștepta chiar în sediul  Romanian Art&Craft, de pe Intrarea Narciselor Nr.8.  Micul  Flaviu se trezi într-o altă lume și se uita curios în jur.  Nu ne întreba nimic, fiind prea somnoros.

Primirea celor de la Art&Craft a fost una călduroasă, datorată, de bună seamă, și Sabinei, care ne invitase, dar deopotrivă personalului, în a cărui privire se citea dragul de a primi pe cei dornici să-și cunoască originile și tezaurul. Așa cum îmi spusese Maria, aveam să găsesc printre oamenii care lucrau acolo meșteri populari, artiști veritabili, însă lipsiți de vanitatea celor care se cred a fi cineva. Din contră, ei te priveau natural și în acele ateliere te primeau ca în casa lor și te îmbogățeau cu ce aveau ei mai bun, cu umorul lor, cu vorba lor domoală și caldă, cu experiența lor de viață. De aceeași primire ne-am bucurat și din partea Consiliului de Administrație,  o mână de oameni desprinși parcă, cel puțin în fața noastră, de orice urmă de stres și formalism birocratic.

Au trecut câteva zile în care nu mai voiam să știu nimic de traducerile mele și de celelalte griji, eram complet absorbită de lumea în care intrasem.

Într-una din zile s-a întâmplat ceva cu totul deosebit.  Începusem să mă obișnuiesc cu rolul fiecărui lucrător, cu felul lor de a fi și mă simțeam ca acasă, fiind astfel liberă să întreb și să experimentez tot ce îmi stârnea curiozitatea.  Îl luasem în acea zi și pe puiul meu la atelier, pentru ca nu mai aveam teama că ar putea deranja pe cineva. Maria și-a pus în gând să țeasă o ie cu motive florale roșii, dispuse foarte viu și frumos atât pe mijlocul țesăturii, cât și pe brațe. A văzut acest model purtat de fetele dintr-o horă de la Maramureș, în urmă cu doi ani, iar de atunci a rămas cu dorința de a învăța și ea lucrul cu iile. Sabina era în colțul ei confecționând, după cum îi era obiceiul, diverse obiecte mici de artizanat, care necesită foarte multă migală. Le priveam și le vedeam foarte încântate de ceea ce fac.

Tot privind furnicuțele,  mă lovește o  întrebare: ”dar unde-i Flaviu al meu?”. Mă uit în jur și îl zăresc imediat într-un colț luminat de o mică fereastră închisă, care ducea într-o poieniță însorită. Lângă el stătea un bătrânel luminos la față care îi explica micului curios: „Fecioraș, io o să te învăț pă tine, dacă vrei, cum să faci ce fac și io p-aci, obiecte frumose din lut. Da, da”.  Mă apropii cu entuziasm să învăț și eu misterul creației din lut.

„Ia, fecioraș, că o vinit și mămucă-ta. Ia hai și șede, domnucă, aci, pă locu` aiesta și o îți zâc și ție cum să face”.

Mă lăsă să stau pe locul olarului, cu toate că era prima data și habar nu aveam cum mă voi descurca. Eu și Flaviu ne uitam cu taină în privire la bătrânelul care părea să caute ceva. Se întoarse spre noi cu o oală. Din acea oală a scos ceva și ne explica:

„Uitați aci, drajii mei!  Când Dumnezău  l-or  făcut  pă om, o luat o bucată, un dărab die lut, l-o clădit așa cum ne vedem noi – cu cap, cu mânuri, cu picioare – și o suflat viață pă el …. și uite așa am luat și noi putere de la Cel de Sus, să ne bucurăm și să facem vrerea Lui. Înțelesu-m-ați?”

Noi ne uitam la el tăcuți și dădeam din cap afirmativ. Parcă îți venea greu să rămâi relaxat, în ciuda staturii umile a bătrânului. Ne vorbea cu un glas de om înțelept, de parcă ar fi dorit să ne învețe o mare taină.

 „Amu, domnucă, ie bucata asta die pământ și pune-o aci pă masă, iar jos îi o roată die care învârți cu picioarele. Trăbă să înglobezi cu mânurile bucata die pământ și să o modelezi până iesă  forma care o vrei”.      

  Eu ascultam și urmam indicațiile mentorului meu. În acele momente, am înțeles în cele spuse de către înțelept un mesaj extrem de profund, dar pe care mi-era foarte greu să îl percep cu toată ființa mea. Ochii pătrundeau lutul, iar mâinile-mi plăsmuiau o formă atât de simplă, dar parcă creată din nimic, venită de nicăieri.  Eram capabilă să îmi dau seama că pot concepe orice obiect din acea bucată de pământ,  că  pot materializa în ea orice gând sau intenție. Din mâna mea ieșea un corp înalt și zvelt, străjuit de două mânere încovoiate.

Flaviu  zâmbea și privea fascinat, iar eu îl priveam pe el  asemenea.  Prin  ferestruica ce ascundea poienița, razele de soare  scăldau mai intens decât înainte fața micuțului, lăsând să se i vadă pavilionul urechiușelor, asemenea roșului de mac.  Deodată, a simțit că ar putea să intervină și el în procesul de creație, așa că,  pe măsură ce vasul se învârtea, micuțul atingea convins, cu degețelele,  partea  inferioară  a lui, lăsând dâre mici. „Ce faci, Flaviu?” îl întreb amuzată, „Nu vrem să urâțim vasul”.  Ca răspuns,  preț de 5 secunde, micul artist mă lovi cu o privire fixă și serioasă – ca și cum ar fi vrut să îmi spună un lucru important și neînțeles de mine – iar apoi își aținti privirea prin fereastră, undeva în zări, nemișcat. Eram de-a dreptul nedumerită și nu pricepeam ce pățise băiețelul. Am observat că privirea lui nu era una în gol, ci avea o țintă și că, de fapt, privirea lui aștepta privirea mea în acel punct. Atunci, mi-am oprit picioarele din învârtit, m-am ridicat de pe scăunel și, cu o oarecare neliniște, am căutat orizontul copilului meu. Am venit lângă el ca să deslușesc exact ce îi captase atenția atât de imperios. El și-a întors fața spre mine și apoi, a arătat cu degetul către fereastră, țintind un copac din poieniță:  „Uite, mami!”. Era un cireș din aceia de care aveam acasă, un cireș plin de flori albe, care își aștepta rodul, dar mai mult decât atât era ceva care m-a șocat:  pe o ramură de sus a pomului, printre petalele subțiri și albe, am zărit ceva mișcându-se; era agățat un grup de cinci crisalide, vietăți în devenire, ce tremurau cu dor de viață la vremea în care metamorfoza lor se va desăvârși în libertatea zborului și a frumuseții.

Mă întorc spre vasul a cărui finalizare fusese întreruptă de acel mister. Mă uitam la el analizând urmele lăsate de Flaviu pe obiectul de ceramică. Erau cinci la număr, asemenea numărului de crisalide atârnate de cireș.  Nu mă mai simțeam în stare să continui opera, în mintea mea ceva s-a rupt ….

„Gata?” răsună glasul domol al bătrânului, care în ultimele minute ne lăsase singuri.

„Cred că nu …”  răspundeam încurcată și de faptul că, în opinia mea, vasul nostru nu fusese desăvârșit;  fiind  atât  de  simplist, lipsit de acele modele și înflorituri care îi conferă somptuozitate și bogăție de simboluri

          „Hmm….Ba  da, e gata!”, spuse bătrânul după ce analiză cana cu cele două mânere laterale. Apoi execută rotirile finale,  pentru a împiedica împietrirea pe loc a vasului și, printr-o mișcare dibace, despărți cu o ață fundul ei de suportul pe care se învârtea. „E-al vost! Însă, numa’ dupa ce va sta 12 ore în cuptior”, ne spuse el zâmbind.

De atunci, o bună bucată de vreme, în mintea mea tot reapărea, ca un laitmotiv, acea învârteală a vasului, pe care nu reușeam să o pricep. Nu înțelegeam ce îmi scăpa. Mă obseda, de asemenea, calmul lui Flaviu și faptul că privirea îi era atât de firească, încât nu lăsa nimic să pară ieșit din comun. Aveam în continuare impresia că suvenirul nostru era un eșec. Văzusem, de-a lungul timpului, creații împestrițate cu motive din cele mai diverse, în timp ce al nostru părea a fi venit chiar din rămășițele antice ale unei civilizații moarte.

Trecură câteva zile în care am apucat să mai lucrăm alături de meșteri. Am încercat din răsputeri să fac uitate lucruri care nu-și găseau explicație în mintea mea, până într-o zi…

În una din următoarele zile, aveau să mi se deschidă ochii.

Era pe la amiază, când toată lumea era la meșteșugul lui, iar eu simțeam că trebuie să fac ceva. Fiind în atelier, îmi căutam un lucru de mână, însă colțul de lângă fereastra nu îmi dădea pace. Îl vedeam pe bătrân făcându-și vasele cu o conștiinciozitate și o măiestrie de care nu mai văzusem.  Mă apropii și stau în spatele lui,  la o distanță de un metru, sperând că nu o să-și dea seama că e urmărit. Bătrânul fluiera un cântec din popor, ce părea a fi din zona Banatului. La un moment dat, însă, se oprește din fluierat, dar nu și din lucru.

„Hai să-ți zâc ceva domnucă”

          „Nu e de bine….”, mi-am zis în sinea mea.

„În anul 1943, pă vremea războiului, când goneau tancurile lui Stalin pân satele noastre,  noi eram tare amărâți. Io aveam 18 de ani și trăbuia să ne strânjem toți feciorii, să merem să apărăm țara. Tătucă-mio era mare meșter și mă învățase și pă mine să învârt la roată, dar era și veteran din primul război mondial, de unde or ieșit tare rănit. Așa se face că el nu voia să mă lase cu nici un chip. El zâcea că alta-i menirea mea și că el m-a format, așa cum formează din plămadă vasăle die lut. Io eram pre mnic ca să înțăleg asta. Și noah, cum or vinit locotenentul cu carte de la mareșalul Antonescu, ca să mă ie, tata n-o putut suporta.  O rămas în prag când trăgeau să intre caporalii în căsuța noastră de chirpici și le-or țânut calea. O luat muscheta din primul război și le-o zâs la oamenii ceia <<Nu vă las să treceți! >> Ooo, vai die capu` nost` atunce… Ce-o crezut tătuca? Că n-or avea soldațîî autoritate în fața unui ierou die război? Ce mai?  N-o stat să discute ăia. Imediat or scos puștile și o tras deodată câte un foc, de l-or lăsat pă jos. Vai atunci de mine și de mămuca că nu știa ce să mai facă. Or tăbărât apoi în casă, gata să ma scoată. Dar mămuca le-or zâs să aibă milă, că o lăsat-o văduvă și bolnavă și nu mai are cine să aibă grijă de ea. Ei erau de nepotolit. Dar s-o făcut că jeneralu plutonului o înțăles mai bine și o intrat numa` până în prag și le-o dat ordin la soldați <<Soldați, părăsiți casa! Mergem la familia Dumitrescu! >>”

Ascultând toate  cele povestite mă emoționasem până la lacrimi. În același timp, nu înțelegeam de ce îmi povestește toate aceste tragice amintiri, păstrate probabil în secretul inimii lui până la acea vreme. Gândul mi-a fost imediat întrerupt…

„Domnucă, `mneata încă crezi că vasu tău nu-i bun?”

 „ ………”

„Feciorașu-tău o înțăles tăt”, spuse bătrânul privind o secundă tainica fereastră de lângă măsuța de lucru.   „`mneata trăbă să înțăleji un lucru: ți-am povestit toate astea, că am zâs să pricepi ce însamnă olăritu` ăsta, ce semnificație are. Un suvenir de ăsta nu trăbă să fie sofisticat sau să aibă cine știe ce grozăvii. Atunci când ai învârtit la roată, am simțit că ceva nu înțăleji: Suveniru ăsta, pă cât îi de simplu, pă atât îi de măreț.  Ce îi, de fapt?  Atunci când îl dai cadou la cineva, el trăbă să înțăleagă că, de fapt, tu îi dai lucrul mânurilor tale și că, odată cu asta, îi oferi din sufletul tău. La noi, olăritu` o însămnat bunătatea omului în vreme de cumpănă sau fericire, că atunci tu îți pui sufletul să-ți arăți prietenia, să îi arăți că îți pasă de el și că, în același timp, i-l dai ca obiect ca să-i folosască și să țână minte mereu că tu, persoana care i l-ai dat, l-ai modelat nu doar pă vas, da` și pă el, și o parte din tine ai dat-o lui. Asta însamnă omenie.  Așa m-o modelat și tătucă-mio, dar ce înțelejam io atunci!? …”

„ ……………………”

„Ș-amu uită,  ni  aci, ce mândru  ț-o făcut fecioru` vasu`, cu simbolurile astea.  Că ce prietenie îi mai mare și ce omenie îi mai sfântă ca cea care te scoate din strânsoare și îți dă aripi ca să zbori, cum să zâce, asemenea fluturelui care iesă din cocon și zboară voios printre floricele? Spune-mi, domnucă… unde vezi tu drag mai mare?”

Atunci, odată cu lacrimile, mi se deschiseră ochii și am înțeles totul atât de limpede. Părea ceva străin de modul în care văzusem lucrurile până atunci, dar atât de adevărat, încât  nu  am fost niciodată mai convinsă de alt adevăr. Suvenirul era simbolul prieteniei pure, liantul ce te leagă de omul care, în oricâte depărtări s-ar afla, nu poate să fie șters din inimă.

Se apropia vremea în care trebuia să plecăm, iar eu voiam să profit de fiecare moment rămas.

L-am dus pe Flaviu să vadă suvenirele expuse. Erau toate extrem de frumoase și vedeam în fiecare acum un înțeles tot atât de profund ca în creația pe care o subestimasem. Art&Craft, prin artiștii și tot personalul, au dat dovadă de mare măiestrie în ceea ce privește confecționarea de suvenire, de obiecte unice, autentice, de haine populare specifice fiecărei zone, pe categorii. Dar în afară de asta, și poate mai important, ei m-au învățat ce înseamnă căldura sufletească, ce înseamnă prietenia adevărată și speranța care se naște odată cu ea.

„Uite, Flaviu! Ce suvenir vrei să-ți ia mami, sa ai amintire acasă ?”

„ăăăă …..”

„Uite, îți luăm un fluieraș din lemn. Îți place?”

„Da, fluieiaș, fluieiaș!”

Am stat o vreme și m-am gândit de ce oare m-am hotărât să-i cumpăr tocmai fluierașul.  De data aceasta nu mi-a luat mult timp să îmi dau seama că răspunsul venea de la el. Un copil atât de profund și de inimos avea să fie încântat de doină.

Eram pe drumul de întoarcere și ne bucuram cu toții, mai mult decât la început, de natura  care ne încălzea inima și chipul. De această dată, copilul meu nu mai dormea, ci era fascinat strașnic de munții și câmpiile care se perindau prin fața ochilor săi. Ne făcea și pe noi să privim din nou cu ochi de copil tot ceea ce ne oferea natura și viața.

Rămăsese puțin din drum. Veselia se potoli la un moment dat, atunci când, pe marginea drumului, într-un sat din județul Suceava (care ne era de data aceasta pe ruta de întoarcere), am zărit o familie parcă distrusă de război. Plângeau cu toții. Soțul a oprit mașina pe margine și am ieșit să vedem ce durere s-a coborât pe acei oameni.

Oamenii ne arătară cum le-a ars casa în timp ce erau la muncă, pe câmp.  Au rămas fără hrană – animalele din șură, care le asigurau existența – fânul și acoperișul erau arse complet, astfel că se vedeau nevoiți să o ia de la capăt. Era un drum anevoios pe care doar o familie muncitoare, cum erau ei, o familie cu 3 copii de crescut, și-l putea asuma în totalitate. În toată bucuria noastră, ne-am văzut neputincioși a le schimba soarta. Am încercat să le dăm curaj oferindu-le și câte ceva de-ale gurii din ce aveam pe la noi.

Din mașină, băiețelul nostru se uita foarte atent  la ce discutam cu sărmanii oameni și, ai zice că, în ciuda faptului că geamul de pe partea lui era deschis,  îi era greu să înțeleagă de la o asemenea distanță. Ținea în mână fluierul de lemn și s-a gândit atunci să sufle, să încerce un cântecel. Sunetele ieșeau cristaline și vii, astfel că puteam auzi cu toții. Deodată, mezina familiei se opri din plâns și ascultă cu drag ceea ce se străduia să cânte copilul. Vreme de două minute, am tăcut cu toții și am rămas într-o așteptare. După ce și-a terminat cântecul, Flaviu a ieșit, deschizând cu greu portiera, și a venit în fugă către ceilalți copii. Nu putea să spună mare lucru, dar i-a oferit mezinei din familie acel fluieraș. Aceasta a început să râdă de bucurie, la fel și frățiorii ei, uitând parcă pe moment de greaua supărare care-i apăsa. În ciuda situației în care se aflau, și în ciuda faptului că singurele haine pe care le mai aveau erau cele de pe ei, copiii s-au simțit mai liberi și mai voioși ca niciodată. Atunci mi-a venit în minte o vorbă de la simpaticul și înțeleptul bătrân: „Feciorașu-tău o înțăles tăt”

Puținul drum rămas spre casa a fost unul relaxant, cufundat în meditație. Cu fiecare experiență alături de oameni, ne simțeam mai bogați, ne simțeam mai compleți.

Mașina intra în Maramureș, eram foarte aproape de casă. Eram tăcuți, nimeni nu zicea nimic, însă Flaviu a început să strige „Mamiii! Uite!  Flutuli, flutuli!”. Mi-am întors privirea spre dreapta și, într-adevăr, un grup de cinci fluturi mari și frumos colorați zburau printre spicele de grâu și florile primăvăratice. Pe întinsuri, brazde de lut erau desprinse de țăranii muncitori.

♥♥♥

Ajunși  acasă, după câteva minute de meditație, am deschis sertarul cu amintiri și am scos de acolo un jurnal ros, în care obișnuiam să mai scriu când eram copilă. După mai bine de 10 ani, am început o filă nouă:

SFÂRȘIT

Sursă motive grafice populare românești: Semne cusute, Pinterest, Art&Craft

referință *Fidipide

 

Citeşte şi: Povestea unor decoraţiuni interioare. Art Deco Zone & Knox Design